Verdictul păsării Dodo: ce spune știința despre de ce funcționează psihoterapia

Dacă psihoterapia ar funcționa ca medicina sau ingineria, ne-am fi așteptat ca decenii de cercetare, mii de studii clinice și dezvoltarea a sute de noi modele terapeutice să fi produs îmbunătățiri substanțiale ale rezultatelor pentru pacienți. Cu toate acestea, dovezile sugerează că nu a fost așa.

O recenzie umbrelă publicată de Leichsenring et al. (2022) în World Psychiatry — care a evaluat riguros riscul de părtinire al studiilor incluse și a utilizat grupuri placebo sau tratament obișnuit ca referință — a obținut mărimi de efect modeste (d = 0,34) pentru psihoterapii. După mai mult de jumătate de secol de cercetare, mii de studii controlate randomizate și milioane de fonduri investite, mărimile efectelor rămân limitate, sugerând un efect de plafon pentru cercetarea tratamentelor așa cum se desfășoară în prezent.

Verdictul păsării Dodo: toți câștigă, toți merită un premiu

Pentru a înțelege de ce se întâmplă acest lucru, trebuie să ne întoarcem la 1936, când psihologul Saul Rosenzweig a publicat un articol scurt dar seminal în care observa că diferitele abordări terapeutice produceau rezultate similare — și că acest lucru se datora probabil unor elemente comune: empatia, speranța, relația terapeutică. Inspirându-se din Alice în Țara Minunilor, a aplicat psihoterapiei cuvintele păsării Dodo: „Toți au câștigat și toți merită premii."

Această idee a câștigat greutate empirică în deceniile care au urmat. În 1975, Luborsky et al. au publicat unul dintre primele studii comparative sistematice între diferite psihoterapii și au găsit puține diferențe semnificative. Confirmarea definitivă a venit cu munca lui Wampold et al. (1997), al cărui meta-analiză a concluzionat că diferențele reale de eficacitate între psihoterapiile bona fide sunt practic nule.

Atunci, ce este ceea ce vindecă?

Dacă nu este tehnica, ce explică eficacitatea psihoterapiei? Răspunsul rezidă în ceea ce se numesc factori comuni: elemente prezente în toate psihoterapiile indiferent de orientarea lor teoretică. Empatia terapeutului, considerația pozitivă necondiționată, autenticitatea și căldura relației.

Wampold (2001) a estimat că doar aproximativ 13% din varianța totală a rezultatelor terapeutice este atribuibilă tratamentului în sine — incluzând alianța, modelul, tehnica și terapeutul — în timp ce restul de 87% corespunde factorilor proprii clientului și variabilelor extraterapeutice.

Ce a știut psihoterapia umanistă înainte ca știința să confirme: relație, prezență și legătură terapeutică

Există ceva profund semnificativ în aceste concluzii pentru cei care lucrăm dintr-o perspectivă umanistă. Carl Rogers nu a așteptat meta-analizele pentru a ști că relația terapeutică era inima procesului de schimbare. A articulat-o cu precizie și umilință în anii '50 și '60, tocmai când se năștea psihoterapia umanistă ca răspuns la modelele mecaniciste ale epocii.

Știința, cu instrumentele ei statistice și miile de studii controlate, a avut nevoie de decenii pentru a ajunge la o concluzie pe care tradiția umanistă o purta în ADN-ul ei de la bun început: ceea ce vindecă este prezența, ascultarea și relația.