Să înveți să te reglezi: Allan Schore și neurobiologia de ce ne transformăm în relație

Există o întrebare pe care aproape orice persoană care a stat vreodată într-un proces terapeutic și-o pune, uneori fără cuvinte: cum este posibil ca vorbind cu cineva să se schimbe ceva atât de profund precum modul în care mă simt, mă relaționez sau reacționez? În ultimii treizeci de ani, această întrebare a găsit un suport neurobiologic solid prin munca Dr. Allan Schore, neuropsiholog la UCLA.

Creierul care se construiește în brațele altcuiva

De la naștere, emisfera dreaptă a creierului se dezvoltă cu o viteză extraordinară. Această emisferă, pe care Schore (2019) o numește sediul sinelui implicit, este substratul neurologic al lumii emoționale și relaționale. Aici rezidă sistemele motivaționale de bază, memoria emoțională implicită și tiparele de atașament care vor organiza viața afectivă a individului de-a lungul întregului ciclu de viață.

Cel mai decisiv lucru este acesta: acel creier drept în formare nu se maturizează în vid. Se maturizează în sincronicitate cu creierul drept al celui care îngrijește. Privire cu privire, ton cu ton, corp cu corp, creier drept cu creier drept.

De la co-reglare la autoreglare

În primele luni de viață, sugarul nu are capacitatea de a-și regla propriile stări emoționale. Este sistemul nervos al figurii de atașament cel care acționează ca reglator extern. Prin mii de episoade de co-reglare reușită, creierul sugarului începe să interiorizeze acea capacitate de reglare — construind, lent și implicit, circuite neurale care îi vor permite, cu timpul, să-și moduleze propriile stări emoționale. Aceasta este autoreglarea (Schore, 1994).

Trauma relațională ca ruptură în autoreglarea sistemului nervos

Schore (2003) definește trauma timpurie nu doar ca un eveniment înfricoșător, ci ca o experiență de dereglare extremă fără posibilitate de reparare. Acest răspuns adaptativ se codifică în memoria implicită a emisferei drepte. De aceea trauma nu se amintește — se retrăiește, în corp, în relație.

Psihoterapia ca experiență de reparare neurobiologică

Schore (2012) propune că procesul de schimbare terapeutică are loc prin ceea ce el numește comunicare dreapta-la-dreapta: emisfera dreaptă a terapeutului și cea a clientului intră într-o formă de rezonanță implicită, non-verbală, care activează aceleași circuite relaționale care s-au activat — sau nu s-au activat în mod optim — în legăturile timpurii de atașament.

Ceea ce transformă nu este interpretarea corectă sau tehnica cea mai sofisticată, ci calitatea prezenței terapeutului, capacitatea lui de sintonizare, disponibilitatea de a fi afectat și de a rămâne reglat în același timp. Munca nu se desfășoară de la stânga la stânga — de la minte la minte —, ci de la dreapta la dreapta: corp la corp, emoție la emoție, prezență la prezență.